D. are 14 ani și locuiește într-o casă cu două camere din comuna Bogdănești, împreună cu sora sa în vârstă de 9 ani și cu părinții. Pasiunile lui sunt fotbalul pe uliță, mersul pe bicicletă și sculptatul în lemn. Face săbii pentru copiii din cartier, cu care se joacă toți.
„2020 a fost un an al încercărilor”, spune D., care nu avea nici laptop, nici telefon când a început școala online, primăvara trecută. Dar când a început meditațiile online cu profesorii din program și a primit și tableta, lucrurile au revenit la normal. „Dacă nu era tableta, nu mă descurcam cu școala deloc”.
La meditații înțelege mai bine decât la școală, fiindcă profesorii îi explică mai clar. În plus, pentru că grupele sunt formate din 14-15 copii, D. simte că fiecare primește mai multă atenție. Și e mai ușor pentru ei să întrebe dacă nu au înțeles ceva. „Am învățat să mai am oleacă de răbdare, înainte, când nu știam ceva la ore, chiar mă panicam”.
„Băiatul a devenit mai responsabil, mai ordonat”, spune mama lui. „Când copiii încă se joacă pe drum, el e deja gata, știe că vin meditațiile. Dacă o să învețe, o să poată ajunge om, altfel rămâne aici și e greu”. Mama are 39 de ani și de când a devenit părinte muncește acasă, are grijă de copii și de gospodărie, în timp ce soțul muncește prin sat. Cu opt clase și venind dintr-o familie cu opt copii („Nu suntem din familie educată, noi suntem cu pământul”), își dorește ca D .și sora lui să aibă parte de educație. Își dorește ca bursa să-i ofere băiatului curajul de a spera la un viitor în care să nu trăiască de azi pe mâine. „Acum el e cuminte, învață, mă bucur pentru el. Nu e extraordinar la învățătură, dar eu sunt mulțumită, pentru că până acum a putut face mai multe decât mine”.
 
M. (13 ani) și A. (14 ani) sunt în clasa a VII-a la școala din Bogdănești și amândurora le plac engleza și fotbalul. Deși uneori le e dor de meditațiile în format fizic, pe care le făceau înainte de pandemie (sunt înscriși în Future Acceleration Program din 2019), li se par captivante și meditațiile de acum, în format online, și e o bucurie că fiecare are tabletă. A. visează să continue educația la liceul militar. Planul îi surâde și lui Mihai: amândoi cred că în felul ăsta ai un loc de muncă garantat și privesc cu ochi buni siguranța. Unii oameni i-au spus că armata nu e potrivită pentru ea, dar fata nu vrea să renunțe la visul ei; spune că asta va fi forma ei de curaj: să se înscrie peste un an la liceul militar.

Fetei „nu prea îi place să fie nedreptățită”, spune mama ei, „învață, este înțelegătoare. În situația în care atâtea posibilități avem, nu-mi pune condiții să-i iau una sau alta”. M. o crește singură pe A. Bursa primită a venit într-o perioadă dificilă, în care mama se întreba cum o va scoate la capăt. Bunicul, care o sprijinea financiar, tocmai murise, iar ea nu mai primea nici ajutor social de la primărie. Serviciu nu avea, fiindcă nu mai avea cu cine să-și lase fiica, cât timp ar fi fost la muncă în oraș și pe drumuri. Mai muncea cu ziua prin sat, dar era „cam la limită, ceva trebuia făcut că copilul creștea”. Atât bursa, cât și meditațiile „au venit într-un moment extraordinar de bun, spune M., „am zis că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap”. „Suntem mulțumiți, văd că merge bine, la matematică e mai greu dar nu o forțez. Dacă a luat 6-7, nu-i spun „Trebuia să vii cu 10! Îi spun: faci tot posibilul să remediezi nota.” Mama crede că asta e șansa fiicei sale să aibă mai multă educație decât ea: „Putem să visăm spre mai bine. Dacă eu nu am avut posibilitatea nu înseamnă că trebuie să fie la fel. Chiar și când ia o notă mai mică, nu-i nimic, o să iei și una mai mare”.

Surorile M. și C. locuiesc într-o zonă izolată, pe un delușor unde mai ales pe vreme rea - ploaie sau ninsoare - mașinile nu prea urcă. Așa că ele merg pe jos cam 30 de minute spre microbuzul școlar, în fiecare dimineață.
C. are 13 ani și e pasionată de fotografie și muzică. Îi plac mai ales artiștii ruși, ca Mia Boica și Alex & Rus. De-o vreme o pasionează și exercițiile la matematică, mai ales de când face meditații. Noțiunile sunt explicate clar și astfel are ocazia să-și pregătească mai ușor tema pentru școală. În ultimul an a prins curaj să iasă mai des la tablă, să ridice mâna și, în general, „să fac ceva de care îmi era frică”.
Și M., sora ei de 12 ani, spune că a trecut prin aceleași schimbări. Dacă înainte era foarte emoționată când era pusă de profesori să răspundă, acum ridică mâna de fiecare dată. Își dorește să devină medic veterinar, fiindcă de mică a fost în preajma animalelor din curte - le îngrijea și bandaja când se loveau.
Tatăl lor le crește singur de când aveau 4 și 5 ani. Nu le-a dat la grădiniță, fiindcă nu au una în sat. El muncește cu ziua prin sat încă de când copilele erau micuțe și le putea lua cu el. Deși teoretic ar mai putea găsi de muncă în oraș, n-ar avea cum să lucreze acolo, fiindcă nu ar avea cine să aibă grijă de fete. Pentru că se descurcă de la o zi la alta, bursele fetelor și meditațiile au făcut diferența „Dintr-o dată s-a dublat venitul”, spune N.. „A fost extraordinar. Se cunoaște și la note la școală, de când au început meditațiile”.

”În comuna noastră situația economică este precară, foarte multe familii trăiesc doar din alocații și din ajutorul social”, spune Anda Maria Negrea, directoarea Școlii „Horia Stamatin” din comuna Bogdănești. „Foarte mulți copii se pierd, nu își mai urmează școala, nu mai merg la liceu, deși sunt copii cu potențial intelectual ridicat. Merg cu ziua la muncă la alte familii sau abia așteaptă să facă 18 ani pentru a porni munca afară, oriunde”. Doamna Negrea este profesoară de matematică de 16 ani și cunoaște îndeaproape comunitatea, fiindcă aici a crescut și ea. În ultimul an și ea, și colegii săi profesori au văzut progrese la copiii înscriși în Future Acceleration Program, în ciuda pandemiei. „Nu mai sunt timizi, se văd acele ore suplimentare, au căpătat mai multă încredere în ei și rezultatele școlare s-au schimbat în bine. Iar bursa este ca o mană cerească pentru ei. Mulți părinți din program nu au un minim financiar pentru a-i ajuta pe copii, nu au cu ce-i îmbrăca, este foarte greu să îmbrace 4-5 copii și să mai plătească și naveta la liceu”.

Aceleași lucruri le vede și Irina Munteanu, directoare a Școlii Gimnaziale „Stroe Belloescu” din Grivița, o altă comună la câțiva kilometri distanță de orașul Bârlad. Și aici Asociația ”Bună ziua, copii din România” a selectat trei copii de gimnaziu pentru Future Acceleration Program. Doamna Munteanu, care este profesoară de matematică în școala din Grivița de 10 ani, a ales elevi „cu potențial”, despre care știa că dacă ar avea mai multe activități educative în afara școlii, ar putea să-și continue educația și mai departe, spre liceu sau facultate. Directoarea a văzut schimbări importante la copii. Se descurcă mai bine la școală, dar ce e mai important, spune doamna Munteanu, au atitudine. Înainte nu aveau curaj să le spună profesorilor ce-și doresc, acum „comunică și te întreabă și ”de ce?”. De asta e nevoie: să ia atitudine în viața lor, să știe să distingă ce e bine și ce e rău”. Anul trecut, doamna Munteanu și alți trei colegi din școală au participat în programul de formare Teaching as Leadership, pe care l-am organizat împreună cu organizația Teach for Romania, în care profesorii și-au dezvoltat gândirea strategică, leadershipul personal și reziliența. Cursurile au ajutat-o pe doamna Munteanu să aibă spirit de inițiativă, să privească mai constructiv problemele care apar, „să nu ne împiedicăm că nu se poate sau că e greu”. Se întâmplă adesea ca elevi de clasa I să învețe greu literele sau să nu aibă răbdare să scrie, dar atitudinea pe care ar trebui să o aibă învățătorii, a învățat doamna Munteanu, este una de răbdare, nu de resemnare. „Nu trebuie să ne gândim ”asta e, lucrez cu alții”. Trebuie să-l împingi și pe el, poate nu o să-l înveți tabla înmulțirii până la sfârșitul anului, dar, dacă reușești să-l ordonezi acolo în foaie, eu zic că face mult. Asta am învățat: că trebuie să tragi de tine să cauți soluții”.

Mihaela Zanoschi a fondat în Bârlad Asociația Bună ziua, copii din România (BZRO) în 1999, alături de un grup de voluntari olandezi, care veniseră în țară să ajute copiii din centrele de plasament. Pe atunci, în România, 100.000 de copii părăsiți locuiau încă în centre-mamut în sistemul de protecție a copiilor, iar Vaslui era un județ cu mulți copii abandonați în astfel de centre rezidențiale. Mihaela tocmai absolvise Facultatea de Asistență Socială, când a participat la prima întâlnire cu olandezii care voiau să creeze o organizație în Bârlad. De zece ani, ea și organizația pe care o conduce lucrează mai ales în comunități rurale din jurul orașului, cu copii din familii dezavantaje social, cu acces dificil la educație. Mihaela spune că, în proiectele din ultimii ani, derulate prin diverse finanțări, a văzut cum copiii cu care lucrau înfloreau după un an și jumătate în care se apropiaseră de ei, de familii, de școala din comunitate. În comunități nu se găsesc resurse pentru ca astfel de proiecte, pe care BZRO le începe în comunități, să fie continuate de autoritățile locale, spune Mihaela. „Vorbim despre primării în care nu este vorba că nu au oameni bine pregătiți sau intenții bune, dar uneori nu au resursele financiare sau sunt atât de preocupați de urgențe, încât prioritățile copiilor nu mai au loc pe agendă”.

Parteneriatul nostru, început în 2019, este important pentru BZRO, fiindcă rezolvă exact această problemă. „Programele educaționale sunt programe în care trebuie să investești mai mult timp și să însoțești copilul o vreme îndelungată, să faci tot ce e posibil în comunități ca să-i păstrezi la școală”, spune doamna Zanoschi.

Carmen Zaharia, asistent de proiect la BZRO, spune că, la începutul pandemiei, a fost muncă grea cu școala online a copiilor. Au învățat să se conecteze, ce înseamnă un link, unde trebuie pusă parola, dar au fost și probleme de conexiune pentru cei care locuiesc în zone rurale izolate, unde semnalul de internet nu ajunge, mai ales pe vreme rea. „Erau frustrări că nu puteau auzi profesorii, dar i-am învățat să aibă răbdare, le-am tot schimbat cartelele pe alte rețele. Majoritatea reușește să se conecteze și să audă profesorii și asta e o mare bucurie pentru noi”.

Alina Ciortescu, Director de programe și coordonatoarea locală Future Acceleration Program din localitățile Bogdănești și Grivița. Ea spune că, de cele mai multe ori, copiii cu care lucrează sunt obedienți, nu au curaj să-și spună părerea, au o stimă de sine destul de scăzută și nu știu foarte bine ce e bine pentru ei.” Faptul că văd oameni, ca cei din echipa BZRO și a Fundației, sau profesorii de la meditațiile online, care se interesează de ei, care vorbesc cu ei, care nu-i judecă sau critică, le dezvoltă stima de sine și curajul”.
În ultimul an, progresele au fost mari: trei dintre ei au fost admiși la licee bune din Bârlad, sunt punctuali la meditații, s-au descurcat bine la tranziția către școala online, deși mulți nu mai folosiseră până atunci telefonul sau tableta. Se ajută unii pe alții în timpul meditațiilor online. „Vrem să le arătăm că, deși avem bariere și limite, măcar încercăm să vedem dacă le putem depăși și, dacă nu putem, e în regulă”, spune Alina. „Aveam inclusiv copii care plângeau când încercam să ne jucăm cu ei și nu reușeau să-și gestioneze emoțiile, acum ies în față, răspund la meditații,  răspund mesajelor noastre, au mai mult curaj. Au nevoie să vadă că se poate. Dacă la început nu aveau planuri de viitor, știau doar că le place româna sau matematica, acum știu că vor să devină cadre militare sau medici, ceea ce este lucru mare. Și părinții au prins  mai mult curaj, pentru că-și dau seama că, dacă își sprijină copiii și le sunt alături, pot vedea în ei oameni care reușesc în viață”.