Pot să mă exprim liber
R. este elevă într-a VII-a la o școală din Cluj. A fost supărată odată că a luat un 7 la română și și-a rugat profesorul să se mai uite o dată pe lucrare, pentru că știa că merită mai mult. Mai are un pic până într-a VIII-a, până la liceul cu profil economic la care-și dorește să intre. O ajută mult și meditațiile pe care le face prin Future Acceleration Program, a observat mama ei: „nu știm ce ne-am face fără ele, la cât de scumpe sunt orele (meditațiile, în general); iar dacă nu ai școală, nu ai nimic în zilele noastre”.
Băiețoasă de felul ei, mai în largul ei într-o echipă de fotbal, chiar și când se lasă cu picioare în ghips, R. a avut și înclinații spre desen. A observat și diriginta ei, care a încurajat-o în direcția artistică, însă „economie”, „comerț”, „afacerea mea” sunt cuvintele pe care eleva le asociază cu viitorul ei. „Îmi place să muncesc pentru mine, să-mi iau ce-mi trebuie, să-mi ajut și frații”, spune R., care are șase frați. „Dacă tu vrei, du-te, că poți”, i-a spus de mai multe ori fratele mai mare.
A învățat multe din meditații, în cei peste doi ani de când e în program. „Aici (profesorii) predau cu calm, au răbdare; și înțeleg”, spune R., în timp ce la școală îi vine mai greu să răspundă la ore. „Știi răspunsurile, dar mai bine lași alt coleg, să vezi dacă sunt alea (și, de multe ori, chiar sunt).” Mama îi repetă fetei: dacă nu înțelege ceva la ore să spună, „că nu se supără nimeni”.
Dacă la școală i-a venit mai greu să vorbească, R. a început să dea mai multe răspunsuri în tabăra organizată de UiPath Foundation în 2019, la Cheile Grădiștei. „Eu nu mă puteam exprima liber, eram foarte rușinoasă, iar de când am fost în tabără zic totul fără limite. Mai bine așa, sincer. Acum îmi place să mă împrietenesc cu lumea.”

Timp pentru toată engleza din lume
Și M., clasa a V-a și boboc  în program, simte că meditațiile au ajutat-o mult. Spune că profesorii știu cum să se exprime ca să înțeleagă și ea, au mai multă răbdare. „La ore mi-e de multe ori frică să răspund, ca să nu răspund prost.” A participat și ea la tabăra din 2020, organizată în online din cauza pandemiei, însă asta nu i-a oprit bucuria. „A fost o săptămână despre sport, poze, desen, mi-a părut rău doar că s-a terminat prea repede.”
M. este copil singur la părinți. Tatăl ei, stivuitorist la o firmă, știe că orice s-ar întâmpla cu ea la școală, el e la curent pe WhatsApp. Știe oricum că fata lui nu minte: „Orice s-ar întâmpla, i-am spus, vii și-mi spui. Ai greșit? Nicio problemă, repeți”. I se pare că ajutorul primit e prețios, deși a fost sceptic la început. Progresul ei s-a văzut de la o lună la alta. „La română, la mate, mai vin de la lucru și o prind la teme”, spune tatăl Dariei. „Cartea e carte, dragul tatii”, îi spune fetei, convins că M. trebuie să învețe ca să ajungă cineva. Copilul îi spune să aibă încredere, c-o să-l facă mândru. „Și dacă ia un 8 sau un 10, îmi dă mesaj, eu îi răspund ”bravo, dragu’ tatii”, la noi există comunicarea asta.”
Între ei mai există și o pasiune împărtășită pentru muzică. R. ascultă muzică ușoară, se aude des în casă teen star-ul Iuliana Beregoi, iar tatăl ei rămâne „tablou cum reține toate melodiile”. O simte în viitor cu o carieră în muzică, a cântat și el când era tânăr și a auzit-o că are voce. „Ne cumpărăm microfon și facem niște karaoke amândoi, nu mă las.”

Dacă nu iese cu muzica, tatăl o vede și-n IT, doar ea i-a instalat aplicația de bancă pe telefon, și știe mai multe: „I-am zis și să învețe engleza, pe tot globul pământesc să vorbești cu orice om. A avansat mult de când e la Fundație. Nu e vorba de financiar, e în mintea ei. M. o să-i învețe pe alții ce învață aici.”

Nu laptop, nu tabletă, am cerut la psiholog
B.(el) și B.(ea) s-au mutat de trei ani cu mama lor în vecinătatea Clujului, din cauza tatălui violent. Mama, care face curățenie în scări de bloc, din aprilie anul trecut, când a rămas fără job din cauza pandemiei, spune cum curajul a determinat-o atunci să aleagă viața.
La școala cea nouă, B.(ea) a venit cu o frică de tatăl ei, de bărbați în general, spune mama lor. A avut noroc cu învățătorul ei, care s-a făcut plăcut, înțeles și „nu a zbierat”.
Mama lor, căreia îi e teamă ca frații să nu moștenească ceva de la tatăl lor, a completat chestionare pentru consiliere psihologică pentru ambii copii, dar știe că B.(el), acum boboc la liceu, a fost mai afectat, pentru că e cu patru ani mai mare și a înțeles mai multe din violența tatălui.
„De când l-am înscris în program, asta am cerut, nu laptop, calculator. Posibilitate de ședințe nu am și, trăind într-o familie așa cum a fost, trebuie ajutați la timp.” Iar schimbările nu au întârziat să apară, spune mama copiilor. B.(el) era agitat înainte, „nu puteam vorbi cu el”. „De când ne-am mutat la școala nouă, eu am fost mai timid”, spune și B.(el), „ eram speriat poate, nu știam ce să zic, cu cine să vorbesc, a fost mai greu, iar psihologul m-a ajutat.”
Mama le-a spus întotdeauna că ea nu a avut parte de școală, fiind de la țară, cu o mamă care i-a cerut să rămână prin preajmă. „În viață trebuie să faci școală, că altfel rămâi ca mine la porci, la sapă, la lopată, și e greu.” Iar ambilor copii, din fericire, le plac și școala, și activitățile din afara ei. Rămâne și pentru B.(el) memorabilă tabăra noastră din 2019, unde au avut o săptămână plină cu activități. La micul dejun luat într-o încăpere pe un deal, alegea ce voia să mănânce. Apoi a tras cu arcul, apoi drumețiile, câinii ciobănești de pe drum, cuiele văzute pe o casă, care să țină urșii departe. Experiențe. Și robotul, invitatul special care nu mai avea baterii pe finalul taberei, dar cu care tot puteai să dai mâna. „Puteai juca șah sau vorbi în engleză sau s-o iei în brațe”.  

Tot cu gândul la tabără
Nostalgic după tabăra din 2019 este și R., la cei 16 ani de acum (wow robot, wow dat cu cauciucuri pe apă). Dacă acum e boboc de liceu, pe filiera info și pasionat de calculatoare, mama lui spune că e și pentru că programul nostru pune cărămizi. „A fost tabăra pe care nu mi-aș fi permis să i-o ofer; după ce s-a terminat, R. ar fi vrut să mai stea.” Pentru că al doilea semestru din clasa a VIII-a l-a făcut în pandemie, deci mai mult online, bursa și meditațiile au fost de mare ajutor. Fiecare profesor de la școală făcea ce putea, spune mama lui, „însă meditațiile au completat mult”.
I-au ajutat și hainele, caietele, pachetele cu alimente de bază primite la toate sărbătorile. R. are și probleme cu respirația, spune mama lui, iar într-o pandemie în care ea a lucrat de dimineață până seara, el a trebuit să stea acasă, singur. „Băiatul meu nu a ieșit patru luni nici până la gunoi.” Altfel, știe că a mai fost la cinema și la baschet prin Future Acceleration Program. „Nu aș fi ajuns, probabil, să-l duc nici la un meci demonstrativ și pentru el a însemnat mult”, spune mama lui R., care astăzi lucrează într-o fabrică de cosmetice și e divorțată de un soț alcoolic, ce i-a urmărit câțiva ani. Mult înseamnă pentru R. și întâlnirile cu îndrumătoarea lui, de la  care vine încântat. „Cred că le oferă informații pe care poate eu nu aș ajunge să i le dau cum ar avea nevoie”. Până la urmă e cum spune R.: „un mentor e un prieten câștigat pe viață.”

Îmi trăiesc viața normal, ca orice om normal
Mama lui F. speră ca el să nu ajungă ca ea, lucrând ture lungi într-o fabrică. De la el, un adolescent de-a VI-a, cu o minte matură, se așteaptă să nu sufere, să nu ducă lipsă de nimic, să nu se murdărească. Să fie un profesor de matematică sau de engleză, că-i place și-și ajută și cei doi frați mai mici să învețe limba. Sau arhitect, care deja e visul lui. „Vreau să-l văd pe picioarele lui și să nu-mi vină mie să cred.”
F. vrea să-și scoată familia din sărăcie, dar și să construiască cămine pentru oamenii străzii: „Ca arhitect, aș putea ajuta și alte persoane care au nevoie, dar nu să le dau totul de-a gata. Ar fi adăposturi pentru oameni săraci, care vor să muncească, dar nu au cum”, un fel de chirie până când se pun pe picioare, „o șansă de a trăi și de a fi un om normal, pentru că nu-mi place să văd oameni pe stradă cum cerșesc și mor de foame.”
Între timp, mama lui speră ca el să mai aibă liniște grație programului nostru. „Meditațiile l-au ajutat mult, încă doi ani dacă ar fi să meargă, nu mi-aș mai bate capul că copilul meu nu ar ajunge ceva – dacă la școală nu prea înțelege, la meditații întreabă”. I-au crescut și notele, iar F. are acum curaj să ridice mâna la ore. „M-au ajutat, de exemplu cu împărțirea numerelor întregi”, spune el. „Eu le știam cu o săptămână înainte să ni le predea la școală, am reușit să-mi urc mediile, să devin mai bun și sunt foarte recunoscător. A fost un boost.”
Acasă, el e responsabil să-i trezească dimineața și pe frații mai mici, să aibă grijă de ei cât mama lor muncește. Îi ajută la engleză, la matematică, să scrie în caiete. „Vezi că acum o sun pe mami”, le mai spune. Între timp, mama încearcă să-l învețe pe el cum să-și cheltuiască bursa. Nu pe jeleuri sau pizza, că oricum îi cumpără și ea, „ia-ți un deodorant, un chilot, o șosetă, un parfum sau ce îți trebuie ție la școală.” Însă lui F. nu-i trebuie decât imaginație, pentru când desenează, „ca un om normal, care trăiește o viață normală”, lucruri random. Recent a desenat o radieră fantomă anxioasă. Mai desenează animeuri, mai dă culoare și așa-i vin tot felul de idei.
Ideile vin și de la Youtube sau din rap. Pentru extra motivație, F. spune să servești niște Neffex, și dacă ai chef de ceva clasic românesc, s-o dai pe Bazooka sau pe BUG Mafia, trupa cu care a crescut și mama lui, cu versuri în care se identifică și el azi. Din versuri și din viață, F. jonglează cu ideea că dacă te naști sărac, trebuie să schimbi mentalitatea dacă nu vrei să rămâi așa.

Dacă pentru profesoara de engleză și învățătoarea Claudia Bartha primul an de învățământ în Școala Generală „Nicolae Iorga” din Cluj a fost greu, acum, în al doilea, spune că s-a adaptat. Nu i-a fost simplu să înțeleagă dificultățile întâmpinate de părinții elevilor ei și implicit, de ei. „Copiii noștri vin din familii monoparentale, medii defavorizate, cu condiții precare acasă”, spune Claudia, „iar pentru ei venitul la școală a însemnat socializare, un loc cald, curat, în care pot fi ascultați și înțeleși”. Și locul în care Claudia a învățat cum să se uite la tot contextul. Pentru unii copii, banalul corn și lapte este poate singura masă pe care o au pe ziua respectivă. Nu e despre învățătură, cât e despre lucrurile mărunte, normale poate pentru alți copii, spune Claudia, cu gândul la elevii ei care se bucură când primesc fișe, hârtie creponată, plastilină, lipici. Dincolo de asta, Claudia spune că „e nevoie de multă empatie ca să înțelegi de ce nu are, că nu e că nu vor”, mai ales într-o pandemie care limitează conexiunea de la clasă.
A fost greu pentru Claudia să păstreze o relație strânsă cu toți, așa că ajutorul lui Ciprian Tehei, coordonatorul nostru local, a fost ca bucata de puzzle care lipsea. „M-a ajutat să am feedback de acasă. Una e să știi că un copil are o situație precară, alta e să înțelegi că nu poate avea liniște”, pentru că stau cinci oameni într-o cameră, pentru că e mai ușor să încălzești o cameră în loc de două. „Atunci poți să înțelegi că degeaba ai pretenții, ca dascăl, să intre la fix și să fie atent.”

Programul a ajuns la elevii lor ca o salvare în pandemie, spune și directoarea școlii „Nicolae Iorga” Alina Șomtelecan, în special cu tabletele pentru copii, dar și cu intermedierea relației.

Sunt copii care locuiesc în ruralul apropiat orașului și dincolo de tablete nu aveau internet, dincolo de internet, nici curent, sau curentul tăiat, situații pe care le-au remediat pe parcurs. Copiii și părinții sunt consiliați, iar „noi comunicăm în permanență când există nevoi”, spune directoarea, mai ales că în online a devenit greu să le interpretezi expresiile, să înțelegi când nu au înțeles ceva. Iar copiii? S-au schimbat mult, au observat toți. Au încredere să răspundă, anunță că vor să răspundă – „nu aveau copiii aceștia nici curajul să ridice mâna”, spune Claudia, dar treptat i-au văzut dornici să se afirme, atenți la lecție, prezenți, la o întrebare. „Pentru noi este un mare progres.”    

Progres se vede și la elevii cu situații precare din școala generală „Gheorghe Șincai”, din Florești, comuna vecină Clujului, în continuă expansiune, spune directoarea Viorica Bonda. Pe lângă localnicii de mai multe generații, explică doamna Bonda, s-a mai creat un grup de familii din medii vulnerabile (de exemplu, mame care s-au mutat aici cu copiii ca să scape din relații cu violență domestică). „Au venit și au avut nevoie să fie integrați, și părinții, și copiii.” Când a venit martie 2020, nu știau că integrarea va fi cu atât mai grea, departe de clase și că tot mai des vor auzi, între profesori „nu pot să intru online, că intră și fratele la liceu”.
Pe lângă tablete, pe lângă eforturile școlii, de a juca mai multe roluri, și ale mediatorilor școlari, să ajute familiile vulnerabile să completeze cereri și dosare, directoarea crede în puterea activităților extracurriculare. „Tot timpul, după colaborări cu mediul ONG a fost mai bine și a contat enorm”, spune doamna Bonda, „că și echipa UiPath Foundation a venit fără catalog, că a venit cu activitatea nonformală, cu deschiderea de a nu face multe lucruri deodată și repede, ci de a contribui la dezvoltarea copilului.” A contat poate pentru elevi și ajutorul imediat, financiar, însă și mai mare valoare vede directoarea în meditații, consiliere și în sprijinul medical, când a fost nevoie. „Iar ei au devenit mai deschiși în relația cu profesorii lor. Au putut să învețe mai multe, mai bine.”

În calitate de coordonator local al UiPath Foundation la Cluj, Ciprian Tehei, încearcă, într-o săptămână, să se asigure că toți copiii sunt prezenți în cadrul meditațiilor, care, mai ales în pandemie, au fost o constantă importantă. Pentru copiii din medii vulnerabile, constanta este, de multe ori, un concept îndepărtat, spune Ciprian. Unii vin din familii monoparentale, alții au pierdut părinți, au fost martorii unor violențe domestice sau au dificultăți materiale. Unii nu sunt acceptați de cei din jur. „E un cumul de factori care se întâlnesc în aceeași familie.”
Ciprian lucra și înainte într-un grup de copii vulnerabili, liceeni cărora le facilita accesul la educație, însă în toamna lui 2019, când s-a alăturat echipei, a găsit o abordare care adresa mai multe nevoi pe care le are un elev de gimnaziu, dintr-un mediu vulnerabil: burse, meditații, mentorat, o comunicare constantă în triunghiul școală-copii-părinți. E ideal, spune Ciprian, ca un copil care intră în program într-a V-a, să rămână până ajunge la facultate, pentru că gimnaziul este perioada în care copiii se dezvoltă și au nevoie de stabilitate și încurajări din jur, iar „vulnerabilitatea îi poate afecta iremediabil”.   
Abordarea asta a devenit repede coloana noastră vertebrală. „Ne asigurăm că intră la meditații, că răspund și nu sunt doar prezențe pasive; discutăm și cu profesorii la final”, spune Ciprian. Sunt sesiuni în care coordonatorul rămâne cu profesorii la final, ca să audă cum i-au simțit pe copii astăzi. Așa află unii de la alții dacă există vreo situație specială, un context care îl face pe unul ori pe altul să fie mai absent, așa discută dacă ar fi bine să mai schimbe ceva la ora de engleză, „să ne jucăm mai mult”.
Ciprian contactează lunar și părinții copiilor pentru a afla cum sunt, în ce măsură copilul se simte bine? Părinții sunt sănătoși, dar elevul? Au dat de vreo provocare? A pierdut unul dintre ei locul de muncă, cum s-a tot întâmplat în pandemie? „Încercăm să avem ochiul orientat spre ei.”

De multe ori, Ciprian și echipa trebuie să insiste, pentru că părinții nu vor cere ajutorul imediat, ceea ce e de admirat, crede el. „Însă pentru noi e important să știm dacă sunt provocări, ca să găsim soluții.” O soluție s-a materializat, spre exemplu, și în zilele de vineri, în care Ciprian e atent la trei copii care merg la consiliere psihologică. „Mă asigur că ajung acolo - pentru că sunt situații în care sunt depășiți de evenimente în familii și merg tocmai pentru că au provocări.” Unul dintre copii are depresie și în unele momente are nevoie de spațiu. Consilierea a contat, spune Ciprian, „a trebuit să scutim (copilul) de la meditații pentru că nu se simțea bine, dar nu a vrut să renunțe la consilierea psihologică, pentru că îi face bine.” E important, subliniază coordonatorul, pentru ei ca echipă, să găsească flexibilitatea care să le permită să-i ajute să facă „un pas peste”.
Importantă rămâne și comunicarea cu profesorii. Ca în cazul unei fete cu absențe multe la școală, dar care venea la meditații. Diriginta a comunicat și au făcut împreună un plan de ameliorare, astfel încât meditațiile și școala să meargă mână în mână și să mai ridice din presiunea care există deja pe un copil de-a VIII-a. „Am presat mai puțin pe monitorizare, m-am asigurat că copilul intră la meditații, că comunic săptămânal cu diriginta.” Directorul de la liceul la care învață i-a mulțumit lui Ciprian pentru ajutor, pentru că fiind printre școlile de top din oraș, nu prea au cazuri sociale și nici experiența de a ajuta copiii din medii vulnerabile, să facă față presiunii la care sunt supuși în medii de educație competitive.
Pe lângă meditații și discuțiile de la consiliere, important este și mentoratul: momentan au ales 10 elevi, pe care i-au conectat cu 10 angajați din UiPath, în enclave de câte patru (doi adulți și doi copii) și care se întâlnesc periodic. Unii merg prin spații mai verzi, alții sunt mai activi online, dar cert e că întâlnirile sunt așteptate cu bucurie de copii. Importantă pentru copii, în punctul acesta al vieții, este și acceptarea de grup. Spre exemplu, un elev care a avut provocări în comportament a fost motivat de părinți să fie mai răbdător acasă, pentru a-l lăsa  în viitoare tabere prin programele noastre. În 2019, când a participat la prima, a contat enorm pentru el să fie acceptat, fiind un copil obișnuit cu respingeri. Ca să poată participa în taberele noastre, o altă fată, care se izola de ceilalți până atunci, a avut un declic, a început să comunice, să-și facă prieteni, să spună ce are în gând. Mulți și-au făcut prieteni din alte orașe, cu care încă țin legătura, mulți au deprins noi obiceiuri pe partea de igienă.
„Când ajung în viețile lor, încerc să devin un reper și în același timp să le dezvolt capacitățile de a face față unui program, lucruri care par normale, dar pentru ei pot fi provocări: e o constantă pe care nu o au în viața lor”, spune Ciprian Tehei. Dacă nu reușește, încearcă să găsească ancore în profesori și părinți, care să-i permită să țeasă în jurul lui o rețea de sprijin. „Copiii sunt motivația mea să lupt. Mă învață reziliența, să văd speranța, să văd altfel viața.”