RO
Ioana căuta de mult o cale prin care să dea înapoi ceva în comunitate, iar oportunitatea apărută de a fi mentor pentru un adolescent din Future Acceleration Program i s-a părut cea mai bună cale. “Simplul fapt că un adult discută cu un adolescent îi poate oferi perspective diferite în viață”, spune Ioana, care lucrează la biroul UiPath din Cluj, și îi poate sădi ideea „că ceilalți oameni te ascultă, te pot ajuta și nu sunt atât de diferiți de tine, nici tu de ei”. De când s-au cunoscut, în toamna lui 2020, pe Ioana a impresionat-o cât de echilibrat este R., elev în clasa a IX-a. Știe ce vrea, e hotărât, nu se lasă influențat de părerile celorlalți și e disciplinat: de exemplu, în fiecare zi, de luni până sâmbătă face sport timp de jumătate de oră sau o oră. Tot din toamna lui 2020 întâlnirile s-au mutat pe Zoom, ceea ce a redus din apropiere și spontaneitate; dar chiar dacă acum nu mai e loc ca R. să-i spună care e ultimul anime pe care l-a citit, structura întâlnirilor online e binevenită. O dată la două săptămâni, ea și R. se conectează pe Zoom împreună cu un coleg de la UiPath și cu adolescentul mentorat de el (mentorii și copiii mentorați lucrează în „diade”, pentru o interacțiune conformă regulilor de child safeguarding) și urmează un plan de lecție, cu diferite teme și activități care îi ajută să vorbească despre ei și să se descopere. „Nici eu și probabil majoritatea mentorilor nu știm exact cum poate ajuta fiecare activitate”, spune Ioana, „iar faptul că avem acest ghid din partea UiPath Foundation este fantastic.” La prima întâlnire au trebuit să răspundă la întrebarea „Cine sunt?” și așa a aflat că lui R. îi place mult să citească, dar și cum a ajuns Ovidiu, colegul ei mentor, să fie pasionat de sport, yoga și nutriție sănătoasă. Ioana crede că cel mai mult îl poate ajuta pe R. printr-o comunicare complet deschisă: astfel îi poate insufla curajul de a spune ce simte, și pentru că i se pare important să audă că și alții se confruntă cu probleme și dileme asemănătoare. Ce a surprins-o cel mai tare la ea e că reușește, cu foarte puțin autocontrol, să nu dea sfaturi. E genul care aude o problemă și imediat caută soluții, dar mulțumită trainingurilor pe care le-a avut i-a devenit mai ușor să asculte și să încerce doar să ghideze conversația spre diverse gânduri care simte că i-ar fi utile băiatului. Asta vrea să aducă în relația cu el: ascultarea activă, pentru ca el să privească o situație din mai multe perspective și să ia o decizie. Fără asta, copiii mentorați nu pot crește și nu pot prinde curaj, spune Ioana. „Ei nu așteaptă soluții, probabil că la școală și în familie soluții li se tot oferă. Cred că scopul e doar ca ei să aibă un mediu în care să poată să și le găsească singuri.”
Pentru Ovidiu cea mai mare surpriză de până acum, ca mentor, a fost când B., băiatul de 14 ani pe care îl mentorează, a început să își exprime gândurile și emoțiile prin imagini. La una din întâlnirile pe Zoom cu colegii, fiecare avea de desenat un blazon care să-l reprezinte, iar B. a creat o imagine cu multe simboluri pe care le-a explicat: un dragon și niște aripi de înger pentru dorința de a se exprima și de a-și lua zborul, și niște lupi pentru curaj. 
Încă din timpul trainingului pentru mentorat, Dana, din echipa de PR a UiPath, a simțit că va avea mult de învățat. Aflând mai multe despre etapele de dezvoltare ale unui copil, și-a adus aminte de ea ca adolescentă și și-a dat seama cât de important e să crești având încredere în tine: asta vrea să-i insufle și fetei pe care o mentorează. E foarte disciplinată în sport - o pasiune pe care Dana s-a bucurat că o împărtășesc - și i-ar plăcea s-o ajute să aibă mai multă încredere în ea și la școală și în relația cu părinții. Dana s-a înscris ca mentor ca să dea mai departe ce a învățat de la alții și vrea s-o ajute pe fată să își descopere potențialul. Încă de la primele întâlniri din toamna lui 2020, au stabilit valorile după care se vor ghida, dintre care cea mai importantă a fost invitația de a fi deschise, de a avea încredere că pot comunica despre orice. Simte că cel mai important lucru pe care îl poate face este să-i dea fetei exemplul personal, pentru ca și ea să se deschidă, și să îi fie alături, să simtă că are un sprijin, pentru că asta îi va oferi o stabilitate emoțională. Crede că toate astea îi pot ajuta să-și descopere potențialul mai ales pe adolescenții din comunități vulnerabile, care se simt presați din cauza lipsurilor financiare. „Nu cred că încă sunt capabili să-și recunoască adevărata valoare. Cred că noi, care suntem cu câțiva ani înaintea lor, putem să-i ajutăm să scoată lucrurile astea la suprafață și să scoatem curajul din ei.”
Raluca, video producer în UiPath, a pornit ca mentor cu un țel în minte: „dacă reușesc să-i las în minte copilului măcar chestia asta că situația de acum e doar o perioadă din viața lui, nu o condamnare, poate va prinde curaj și încredere că viața poate să ia o cale diferită”. De când a început întâlnirile cu V., în toamna lui 2020, i se pare incredibil cât de responsabil este. La 12 ani, V. e interfața dintre părinții lui și lumea reală. E singurul din familie care citește și se ocupă de tot ce e nevoie pentru ca familia să funcționeze: de la facturi, la relația cu statul și cu școala. Raluca abia așteaptă să se vadă față în față, pentru că până acum s-au întâlnit doar pe Zoom și nici V., nici celălalt adolescent din diadă, nu-și pornesc camerele, cel mai probabil pentru că acasă nu au spațiul lor personal și nu se simt confortabili.
Ce a surprins-o pe Raluca la ea însăși și la colegul ei mentor a fost că au reușit să fie persistenți și dedicați pentru copii: se întâlnesc înainte de lecții, vorbesc despre ce au aflat data trecută de la ei, ce ar putea aduce în lecția următoare și petrec măcar o oră făcând un plan.
Raluca crede că cel mai important lucru pentru ca adolescenții din comunități vulnerabile să prindă curaj este să nu se mai simtă diferiți. Pentru că de multe ori se lovesc de un zid și cei doi adolescenți nu se deschid așa ușor, activitățile planificate le oferă punți de comunicare. Când a trebuit ca fiecare să-și deseneze propriul blazon, ea și colegul ei mentor au reușit să afle mai multe despre copii referindu-se la logo-uri folosite de ei. „Noi asta sperăm, să nu fim profesori, să nu ne perceapă ca pe profesori, deși îmi spun «doamna». Încercăm să fim de la egal la egal.”
Când s-a înscris ca mentor, Ioana, project manager UiPath, îi știa pe copiii din Ferentari pentru că fusese voluntar în tabăra din 2019 din Cheile Grădiștei. Mai făcuse mentorat înainte, iar la trainingurile la care a participat a înțeles și mai bine de ce anume i se pare important mentoratul: pentru că poate aplica conceptul de growth mindset. „Copiii tind să zică mult «Nu sunt capabil, nu pot, nu știu». Și noi trebuie să fim acolo cu ei să le spunem «Încearcă», «baby steps», «nu poți să faci acum totul, o să faci la un moment dat, ia-le încet».” Cu gândul ăsta a început să lucreze cu B. în 2020 și se bucură când află tot mai multe despre ea: cum ar fi că familia contează cel mai mult pentru ea și are o relație strânsă cu mama ei, și cu cei trei frați mai mici, că îi place școala, dar și machiajul și croitoria. Provocarea a fost să nu proiecteze asupra fetei propria experiență și propriile așteptări. Când B. îi povestea lucruri cu care nu era neapărat de acord, Ioana a înțeles, treptat, că mentorii sunt alături de copii nu ca să le arate calea pe care ei o cred cea mai bună, ci să le pună întrebări ajutătoare („De ce vrei să faci asta”, „cu ce scop”, „unde vrei să ajungi”, „care este punctul final”), iar ei să ia propriile decizii.
De când întâlnirile s-au mutat în online, provocarea a fost să se asigure că se întâlnesc la momentul potrivit, pentru că uneori copiii uită și nu apar pe Zoom.
Întrebările despre ce face, ce examene mai are la școală, într-a VIII-a, ce probleme are la o materie, și exemplele din afara lumii ei, „asta îi dau aripi să viseze și la alte lucruri la care nu a fost încă expusă”. Pe lângă sprijinul material și educațional, „cred că și relația asta le dă încredere că pot mai mult.”
Andrei e coleg cu Ioana în companie, lucrează ca programator, și de la ea a aflat câte face în programul de mentorat, așa că s-a înscris, chiar dacă inițial l-a îngrijorat că nu are deloc experiență cu copiii. Băiatul pe care îl mentorează are 15 ani și o familie monoparentală, iar mama lui, deși lucrează foarte mult, încearcă să schimbe turele ca să stea mai mult cu copiii. Din cauza asta se aștepta ca și băiatul să fie mai deconectat de familie, dar l-a surprins să vadă cât de apropiați sunt unul de celălalt, inclusiv de unchiul său, care e foarte prezent și joacă fotbal cu el. Cel mai tare l-a surprins cât de repede asimilează idei noi. Când se întâlneau față în față, înainte de pandemie, și Andrei îi spunea băiatului că, neștiindu-i exact cum să ajungă la adresa lui, va ruga oamenii să îl ajute să se orienteze; băiatul, fiind timid și retras, se mira că niște necunoscuți ar putea să-i răspundă, dar a prins încredere și, la întâlnirile următoare, chiar el îi sugera lui Andrei să întrebe oamenii și să ceară ajutor. Asta l-a făcut pe Andrei să aibă încredere că băiatul asimilează discuțiile lor.
Trecerea la digital a fost o provocare, pentru că, timp de o lună, băiatul n-a avut un telefon al lui, apoi a primit unul și puteau vorbi prin simple mesaje cu „ce faci” și gif-uri, apoi a avut probleme cu sim-ul și a trecut tot pe telefonul mamei.
Andrei crede că ce-l poate ajuta cel mai mult pe băiat, din această relație de mentorat, e simplul contact cu experiențele și perspectiva unui om diferit de el. „Pe deoparte, eu văd cum vezi tu lucrurile și tu vezi cum văd eu lucrurile”, i-a spus și băiatului, „sunt două perspective complet diferite, ca și diferența de vârstă, și felul în care trăim. Ne ajută pe amândoi să fim niște oameni mai buni.”
Anca și Ioana, Software Engineers, sunt mentori în aceeași diadă, pentru două adolescente. Ioana mai lucrase cu copii și înainte, iar mentoratul a atras-o pentru că i s-a părut valoros să vadă dezvoltarea unui copil pe termen mai lung. Anca nu mai făcuse nici voluntariat, nici mentorat până atunci, și când a auzit ideea și-a amintit că în copilărie era destul de introvertită și ar fi ajutat-o să mai vorbească cu un adult diferit de părinții ei, poate mai neutru și mai apropiat ca vârstă. A vrut să aibă ea acest rol de sprijin pentru o adolescentă. Pe ambele le-a surprins cât de politicoase și liniștite sunt fetele din diada lor, pentru că, după training, se așteptau că va fi nevoie să reacționeze la conflicte din viața lor și la emoții mai puternice. Cele două fete, amândouă din familii numeroase, fie cu un singur salariu, fie cu ajutoare sociale, sunt tare timide și rezervate. În cele două dăți când s-au văzut față în față în Cluj, deși au încercat să le asculte cât mai deschis, le era greu să comunice având și măștile și trebuind să repete de două-trei ori ca să se audă. Pe Zoom, deși cele două fete s-au conectat fără camere, au interacționat mai mult pe baza a ce desenau, când aveau de făcut blazonul echipei. 
„Chiar aveam un scop și știam ce avem de făcut, poate din cauza asta au fost mai responsive”, spune Ioana, dar pentru că aveau camerele video închise, fiind acasă probabil cu frații și părinții și pentru că apăreau zgomote pe fundal când deschideau microfonul, au fost alte probleme legate de mediu care au îngreunat comunicarea.
Ce-și doresc cel mai mult Ioana și Anca e să le ajute pe fete să se exprime, pentru că ce le poate da mai mult curaj este să le asculte, să arate curiozitate față de ce spun ele și să le ajute să-și dezvolte ideile. „Mi-ar plăcea să le văd pe fete prezentând o idee foarte strongly, cu multă pasiune și preferabil în contradictoriu cu ce zic eu”, spune Anca, dar știe că asta nu se poate întâmpla peste noapte. „Trebuie să descoperim noi cum să ne apropiem. Cu cât știu ele mai mult despre noi, se va crea o încredere să zică și ele mai mult despre ele.”
Adrian, tester în compania UiPath, s-a înscris ca mentor pentru că simte că doar printr-o conexiune umană poate avea un impact adevărat asupra unui copil, iar sprijinul constant i-a oferit cadrul perfect în care să facă asta. În traininguri a învățat cum să asculte, să fie empatic și să înțeleagă contextul din care vin, pentru că interacțiunea cu copii din familii monoparentale sau sărace are nevoie de o atenție diferită. „La început te gândești că vii și vorbești cu ei și o să fie bine. Dar sunt multe chestii la care nu te gândești, pe care poți să le greșești foarte ușor. Asta e și temerea cea mai mare: dacă stric copilul ăsta definitiv?” Adrian mentorează un băiat de-a VI-a care locuiește cu mama lui și cei trei frați ai săi, după ce tatăl a murit în urmă cu câțiva ani. Pe Adrian l-a impresionat cât este de expansiv, optimist, vorbăreț și dornic să învețe. „E ca un burete, citește tot ce-i vine, e și foarte conectat, are canal de TikTok și e super pasionat de desene”.
A încercat să aplice ce a învățat în training: să îl asculte fără să ofere soluții, pentru că „ascultarea empatică presupune să-i zici «OK, înțeleg, înțeleg prin ce treci», nu neapărat să sari, să-i dai tu soluțiile și gata”, și să nu-l judece. La un moment dat, băiatul a spus că vrea să fie graffiti artist și rapper și pentru asta n-are nevoie de liceu. Atunci Adrian și cealaltă colegă mentor i-au spus că nu e bine să-și taie opțiunile de la vârsta asta și că poate să meargă, de exemplu, la un liceu de arte. Când au dus discuția spre examene, băiatul a spus „Mie mi-e foarte frică de capacitate” și atunci și-au dat seama că ăsta era motivul pentru care el nu voia să meargă la liceu: teama de examen, teama că nu se va descurca, de ce vor spune ceilalți. Adrian a simțit-o ca pe o mare victorie, și pentru că băiatul a reușit să exprime teama asta, dar și pentru că la următoarea întâlnire i-a spus că vrea să fie arhitect, așa că va face liceul, fie ce-o fi.
Pe Adrian l-a surprins că a reușit să asculte fără să intervină „ca tancul”, dar și să aibă răbdare mai ales cu ședințele pe Zoom, care au loc de două ori pe lună, când conexiunea se întrerupe de multe ori și trebuie să repete replicile. La colega lui mentor, care lucrează în HR, l-a surprins să vadă cu câtă empatie intervine pentru ca Florin, care e vorbăreț, să o lase să vorbească și pe adolescenta mentorată de ea, care e mai timidă. „Știe să pună regulile, dar să fie și distractiv. Nu se simte copilul certat, ca la școală.”
Adrian își dorește ca prin tot acest proces să-l învețe să aibă încredere în el, să-i deschidă orizonturile și „să aibă un model de om care s-a dus la școală și acum e fericit. Nu neapărat către care să tindă, dar când e la o răscruce de drumuri, să simtă că are cu cine se sfătui și să știe că o să-i fiu acolo, alături.”
Anisha e automation developer la UiPath India, și s-a înscris ca mentor în programul nostru pentru că și-a dorit un rol de ghid: „să aduc o mică contribuție în viața unui om, prin propria experiență, prin ce mi s-a întâmplat, prin ce am învățat, prin greșelile pe care le-am făcut”. În India, fiecare mentor are în grijă câte doi copii și întâlnirile au loc simultan. Anisha mentorează două fete, de 14 și 15 ani, care merg la aceeași școală dar sunt foarte diferite, prima știe că din cauza situației financiare mai precare nu poate să fie chiar orice în viață, pe când a doua e convinsă că își poate depăși condiția și că poate fi ce vrea ea în viitor.
Întâlnirile pe Zoom se desfășoară liber și Anisha își dorește să le facă să vorbească, să se deschidă, ca să-și dea seama unde au nevoie de ajutor. Din cauza diferențelor culturale și pentru că s-au născut în familii sărace, Anisha simte că au nevoie să fie constant încurajate și împinse să se deschidă și ele la rândul lor, mai ales când opresc camera video și microfonul pe Zoom. Folosește exemple din propria viață, de la studii, la carieră, la familie, pentru ca ele să simtă că se pot deschide în siguranță. Încearcă să empatizeze cu ele cât mai mult și să își imagineze de ce ar avea nevoie ea dacă ar avea, din nou, vârsta lor. Când una dintre fete nu voia să exerseze limba engleză pentru că se temea că nu vorbește bine, Anisha i-a spus că nici ea nu vorbea atât de bine când era de vârsta ei, dar a trebuit să învețe, și a insistat să vorbească în engleză, pentru că ea îi va spune unde greșește și astfel va deveni mai bună. „Skillurile de comunicare chiar s-au îmbunătățit. Le-am spus: continuă să încerci, să nu crezi că dacă cineva îți spune că nu vorbești corect, așa e. Ai încredere, mergi înainte și învață.”
A surprins-o faptul că, odată ce au văzut și ele că progresează într-un anumit aspect, au început să aibă încredere că pot face mai multe și au devenit mai interesate de proces. „Eu a trebuit să le împing puțin, dar ele s-au împins mai mult.” Își dorește pentru ele să ia mai ușor decizii, pentru că i se pare că le lipsește această abilitate.
Mentoratul a fost o mare oportunitate de învățare și pentru Anisha. A prins încredere că poate să fie de ajutor în viața cuiva și a învățat lucruri despre ea însăși. „Am învățat nu doar cum să mă port, ca adult, cu copiii, ci să fiu prietena lor, să încerc să fiu un copil alături de ei și să-i fac să înțeleagă că e în regulă, am trecut și eu prin asta, vei trece și tu, încearcă să înțelegi.”
Ajay lucrează în echipa de vânzări a UiPath India, iar din august 2020 e mentor pentru doi băieți de 13 și 14 ani. Amândoi sunt inteligenți, întreprinzători și învață repede, dar se simt constrânși de situațiile lor financiare, simt că nu au prea multe șanse să își urmeze fiecare pasiunile: dansul, respectiv cricketul. În relația cu ei, Ajay, și el tatăl unei adolescente, își dorește să-i ajute să-și descopere și să-și pornească aceste pasiuni, „pentru că toate celelalte lucruri, abilitatea, acțiunea pe care o au de făcut, doar ei o pot face, nimeni nu o poate face în locul lor”.
Pentru asta, a început pur și simplu să-i asculte, pentru că astfel le construiește încrederea în el. Le-a vorbit despre propriile experiențe din copilărie, despre eșecuri și cum le-a depășit. L-a spus și ce a auzit în copilărie de la un unchi al mamei, care l-a marcat: „Orice ai face, nu omorî ce-și dorește inima ta.” Astfel au văzut că pot avea încredere în el și s-au deschis puțin câte puțin până au ajuns să vorbească despre pasiunile lor. „Ideea e să le vorbești din perspectiva lor. Să le înțelegi punctele de vedere și să vorbești cum vorbesc ei, să vezi lumea așa cum o văd ei. Odată ce înțelegi, lucrurile devin puțin mai ușoare.” Așa, înțelege cu ce se confruntă, care le sunt ezitările și provocările, spune Ajay, și devine mai ușor și pentru ei să vorbească.
Pentru ca băieții și alți adolescenți ca ei care trăiesc în medii defavorizate să aibă mai mult curaj în a-și urma calea, Ajay crede că e nevoie de un proces clar de gândire, prin care să înțeleagă problema și să încerce să o rezolve pe cont propriu. „Tu ești acolo să îi sprijini, dar lasă-i să găsească singuri rezolvarea.” Procesul? Sparge problema în bucăți mai mici și ajută-i să găsească soluții. E nevoie de răbdare și perseverență, două lucruri pe care Ajay a învățat să le facă mai bine în mentoratul cu ei.
Pentru că relația a început în timpul lockdownului, s-au văzut doar pe Zoom și Ajay crede că astfel a pierdut ocazia de a-i înțelege și prin gesturi, de a percepe detalii pe care nu le exprimă verbal, dar s-au adaptat. „Programul de mentorat e foarte aproape de inima mea”, spune Ajay. „Cred cu tărie că dacă reușim să ajutăm fiecare unul sau doi copii să se ridice și să-și atingă potențialul, lumea va fi un loc mai bun.”
Candice lucrează la UiPath India, a crescut cu poveștile mamei ei despre copiii din sate sărace din India, pe care îi ajuta, și și-a dorit mereu să aibă și ea o contribuție în bine la viața lor. Înființarea UiPath Foundation i s-a părut o oportunitate perfectă pentru asta și s-a înscris imediat ca mentor. Chiar dacă e și ea mama unei adolescente, mentoratul i s-a părut o experiență total diferită și n-a știut la ce să se aștepte. Cele două fete cu care lucrează n-au un model în viața lor, iar simplul fapt că au pe cineva cu care să vorbească e ceva nemaiîntâlnit pentru ele. Una dintre ele e elevă într-a IX-a și locuiește doar cu mama ei, după ce tatăl a murit, și îi spune mereu lui Candice că vrea să citească și să scrie ca ea, iar a doua, elevă în clasa a X-a, locuiește cu fratele, mama și tatăl ei și e mai timidă, dar învață foarte bine și vrea să devină inginer; Candice încearcă s-o facă să se deschidă mai mult.
În discuțiile cu ele încearcă de fiecare dată să includă jocuri care să le facă să împărtășească lucruri despre ele, dar și mici task-uri prin care să scrie ceva despre ele până data viitoare. Una dintre fete se temea să vorbească în public și-i spunea lui Candice că nici la școală nu-i plăcea să citească temele cu voce tare. Atunci Candice i-a propus să ia orice carte, să meargă în fața oglinzii și să înceapă să citească cu voce tare. „Uită-te la tine și continuă să citești”, i-a spus, „încearcă treptat să prinzi încredere și fă-o în fiecare zi, fă din asta o practică astfel încât, la momentul potrivit, să fii în stare să citești în public.” Fata i-a urmat sfatul, iar la o întâlnire următoare i-a spus că profesoara i-a cerut să citească cu voce tare în clasă și a citit și a ieșit foarte bine, iar profesoara i-a spus că a făcut un progres fantastic. Candice s-a bucurat și și-a dat seama că a avut un impact. Când se gândește ce să pregătească pentru sesiunile următoare, știe că vrea să construiască o relație cu fetele astfel încât ele să știe că se pot baza pe ea. „Dacă vor fi într-o situație în care nu vor ști ce să facă și nu vor ști la cine să apeleze, vreau să fiu un sprijin moral pentru ele.”
Se gândește des ce poate face mai mult ca să le ajute să se deschidă, pentru că dacă reușesc să vorbească despre lucrurile mici care le deranjează, vor scăpa de o povară și vor simți că au pe cineva care să le înțeleagă.
Înainte de mentorat, Candice nu se considera un om răbdător. Chiar dacă e mama unei adolescente, simte că își pierde repede răbdarea, vrea ca lucrurile să se întâmple așa cum spune și se supără când rezultatul nu e cum se aștepta. „Dar fetele astea m-au adus la un cu totul alt nivel: m-au făcut să fiu atât de conectată, răbdătoare și capabilă să iau lucrurile atât de încet cât e nevoie”.
Candice n-ar spune neapărat că mentoratul e un act de curaj, e doar ceva ce ea personal vrea să facă, o nevoie puternică de a da înapoi, de a le ghida pe fete și de a vorbi cu ele. Când una dintre fete i-a arătat la cameră un desen făcut special pentru ea, un înger, Candice a fost foarte impresionată și a lăcrimat. „Simt că am avut un impact. Probabil a simțit o conexiune față de mine și de asta a decis că ăsta e un lucru pe care îl poate face pentru mine. Tot mă gândesc ce anume din ce am făcut a avut impactul ăsta pentru ea.”
Un sprijin constant și esențial
pentru noi este cel legat de aspectele juridice, oferit de Bogdan din
departamentul Legal al companiei UiPath. Încă de la început, când Bogdan
ne-a ajutat cu actele de înființare, cu structura juridică și de
guvernanță, a rămas persoana principală de sprijin pentru orice problemă
juridică: o rezolvă el sau îi redirecționează spre altcineva pentru a
găsi o soluție. Când a venit pandemia și a fost nevoie să regândim multe
dintre activități și să luăm decizii strategice cu implicații
juridice. Tot în pandemie, unii donatori au vrut să ajute spitalele și să
cumpere echipamente. Bogdan a căutat soluții care să fie conforme din
punct de vedere legal și care să satisfacă dorința donatorilor de a
ajuta. Cele mai complicate situații pentru el sunt cele care îl pun în
contact cu realitatea în care trăiesc beneficiarii noștri. Așa, Bogdan a
reușit să stabilească o relație de parteneriat cu două case de
avocatură, care ne-au ajutat pro bono pe anumite proiecte sociale, „Cred că măcar suma respectivă pe care ar fi plătit-o pentru onorarii,
dacă a fost direcționată în scopul UiPath Foundation, e un plus. Asta e
ceea ce contează.”
Deși a mai făcut voluntariat înainte, Bogdan simte
că „nimic nu se compară cu activitatea pe care o are direct o astfel de
fundație în ceea ce privește copiii și ghidarea lor în învățământ”.
Informația, ghidajul și sprijinul pe care le primesc copiii se traduc în
fericirea de pe fețele lor atunci când Bogdan îi vede la diferite
activități și petreceri cu toți colegii. Atunci simte că inclusiv
ajutorul lui juridic are un impact, chiar dacă indirect, în viața lor.
Ninett
e developer în compania UiPath și a început să facă voluntariat pentru
UiPath Foundation chiar de la prima noastră activitate cu copiii: tabăra
din 2019 la Cheile Grădiștei.
Lui Ninett i s-a părut foarte
important că am dorit de la început să-i ajutăm pe copii pe termen lung
și să avem grijă de nevoile lor. Pe lângă toate activitățile din acea
săptămână (de la pictat, tras cu arcul, jucat fotbal, cursuri de
robotică, la o seară de talente), obiectivul taberei a fost să le
identifice punctele forte și domeniile care le plac, pentru a putea să-i
susțină mai departe în învățarea lor.
Învățată cu copiii prietenilor
din cercurile ei, care au de toate, Ninett a fost impresionată de
poveștile copiilor care, înainte să meargă la școală, trebuiau să aibă
grijă de animalele din gospodărie. Și-a dat seama că acești copii sunt
mult mai obișnuiți cu situații mai grele de viață decât ar putea să fie
ea sau alți copii. „Dacă problemele copiilor din jurul meu erau că nu au
ultimul iPhone sau că nu primesc prăjitură de care își doresc ei,
problemele lor erau cu totul diferite. Unii se confruntau cu violență,
alții nu erau trimiși la școală pentru că trebuiau să aibă grijă de
casă.”
Sociabilă și comunicativă, Ninett și-a dat seama în tabără că
doar odată ce cunoști istoricul unui copil, îl poți înțelege.
„Ascultându-i zilnic pe cei de la UiPath Foundation, care le știau
foarte bine poveștile, m-a făcut să-mi dau și eu seama că nu trebuie să
pun etichetă de la început și să nu judec persoanele, indiferent că
vorbim despre copii sau de oricine altcineva. Nu ai de unde să știi ce
este în spate.”
Dacă vrei să faci voluntariat, îți găsești timp,
crede Ninett. În 2020 a implementat un roboțel care să ajute ONG-ul
Digital Nation să automatizeze procesul de înscriere într-un proiect
pentru profesori. „Cred că cel mai real feedback categoric îl primești
de la copii”, spune ea, care a văzut impactul asupra copiilor și în
întâlnirile online din 2020 cu cei care au fost în tabără. „Feedback-ul
primit, indiferent de context, m-a încurajat mai mult să vreau să ofer.”
Naveen, software engineer la UiPath în India, s-a bucurat să ne
ajute atunci când a venit pandemia și aveam nevoie de cineva care să
traducă instrucțiunile Organizației Mondiale a Sănătății despre
protejarea împotriva COVID în Kannada, limba locală din Bangalore,
India. Aveam nevoie de asta pentru un voiceover audio care să ajute
copiii să înțeleagă instrucțiunile în propria limbă: să știe când
trebuie să stea în casă, că trebuie să folosească dezinfectant, să
poarte măști și să păstreze distanța față de alți oameni, și pe cine să
contacteze în caz că au simptome de COVID.
Pentru un copil care a
crescut vorbind Kannada, o limbă veche de 2.000 de ani, e destul de
dificil să înțeleagă Limba hindi sau Limba engleză (cele două limbi
oficiale din India) dacă nu le învață la școală, așa că, să audă aceste
informații în limba lor nativă e un ajutor vital pentru ei, crede
Naveen. „A fost și foarte ușor să fac asta. Pentru că [cei din UiPath
Foundation] au făcut ca procesul și instrucțiunile să fie foarte clare,
aveau oameni care puteau să te ajute cu orice dacă te blocai.”
Se
bucură că prin acest ajutor, chiar dacă pentru el n-a însemnat un efort
prea mare, a putut să sprijine munca fundației: „Când încerci să ajuți
copii la firul ierbii, ei vor pune umărul mai departe la a crea un
viitor mai bun pentru țară. Asta apreciez foarte mult la UiPath
Foundation, e o muncă minunată.”
Când a venit pandemia și copiii
sprijiniți de UiPath Foundation au avut nevoie de tablete pentru școală și pentru meditațiile online, Mihai, IT service desk în compania UiPath,
a fost un sprijin de nădejde.
După ce a fost găsit un model
potrivit de câte tablete era nevoie (130 în prima tură) și au făcut
comanda, Mihai s-a ocupat să găsească o soluție de device management
care să funcționeze bine. Erau mai multe condiții de îndeplinit: să fie
ușor de folosit pentru că oameni din toată țara, de la echipa fundației,
la voluntari, la copii, au fost nevoiți să învețe să lucreze cu ele;
să fie child safe (adică să nu permită acces la conținut care nu e
destinat minorilor sau la social media, să nu poată instala ei orice
aplicații și să aibă acces, în Play Store, doar la aplicațiile potrivite
pentru ei) și să fie compatibile cu ce aveau nevoie copiii la școală.
Odată
ce a dezvoltat soluția de management, Mihai a trebuit să programeze
manual 130 de tablete, pentru că programarea lor automată ar fi costat
mult și n-ar fi fost suficient de rapidă. Cu tabletele aduse la el
acasă, timp de câteva seri le-a deschis pe fiecare, le-a programat,
astfel încât ei să apese doar pe power și să poată participa la
meditații și a pus post-its pe fiecare cu numele copilului și locul unde
trebuia să ajungă, și tot așa până a terminat toate tabletele. L-a
ajutat și soția.
„A fost făcută cu maximă plăcere. După aia au venit
înapoi poze de când fetele s-au dus să le împartă și ne arătau câte o
poză cu un copil care avea gura până la urechi, cu tableta în mână. Îți
trecea toată oboseala.”
Acum Mihai ne mai ajută pe probleme
punctuale. După ce a început școala în toamnă, a venit solicitarea că la
școală se folosește Ad Servio și trebuie să-l instaleze astfel încât
copiii să poată participa și la orele de școală și la meditațiile
fundației folosind soluția de management deja instalată inițial.
În
unele cazuri s-a întâmplat și ca școala să nu le mai dea copiilor
tablete dacă ei aveau deja tabletă din altă parte. Asta a fost mai
complicat, pentru că Mihai a trebuit să integreze sistemele școlii cu
sistemele fundației, cele două fiind diferite. Trebuiau să fie și ușor
de administrat de la distanță: în caz că se pierde, se fură, se întâmplă
ceva, el trebuia să știe unde e, iar datele copiiilor să nu fie în
pericol. Orice fel de update ar fi apărut, trebuia să fie ușor de
instalat de voluntari fără alte intervenții.
Recent, a ajuns la
Mihai cazul unui copil care stătea într-o casă făcută din fier beton,
fără semnal înăuntru. Ca să nu lipsească de la meditații, stătea într-o
mașină în fața blocului, inclusiv iarna, ca să aibă internet. Iar Mihai
i-a găsit o soluție ca să aibă internet în casă. Când a primit o poză cu
el în casă, Mihai a simțit că merită ce face. „Vezi câte un zâmbet de
genul ăsta și are logică munca ta la finalul zilei.”
Voluntariatul
nu e niciodată timp pierdut, crede el: „Genul ăsta de impact te face să
mergi în continuare. Vezi că efortul tău are un impact real pe niște
copii. E câte unul dintre copiii ăștia care chiar vrea să stea la
școală. Cum să nu-l ajuți? Păi poți să-i schimbi viitorul cu o chestie
din asta. Eu mă strădui să repar o tabletă sau să-i pun net, și o
chestie din asta mică poate să-l țină în școală și practic viața lui o
să aibă altă cale. Nu pot să nu particip la asta.”
În vara lui
2020, când toată lumea începea să-și dea seama că munca de acasă va
deveni un status quo și pentru educație, ONG-ul Digital Nation ne-a
propus să pregătim un webinar care să ajute profesorii să treacă la
predarea în digital. Oana, contributor individual pe un program strategic
al companiei UiPath, și Răzvan, manager de technical learning, amândoi
pasionați de învățare, au început să lucreze la asta.
Cu ajutorul
Minei Gălii, colega noastră și fostă profesoară în programul Teach for
Romania, Oana și Răzvan au luat o lecție de clasa a III-a și s-au gândit
cum s-o deconstruiască și reconstruiască pentru trecerea la digital. În
același timp le-au explicat profesorilor câteva principii ale
învățării, care în învățarea online capătă o importanță și mai mare și
trebuie aplicate cu precădere: încrederea („Dacă n-ai încredere în
oamenii care învață sau pentru care tu organizezi o sesiune de
învățare”, spune Oana, „nu ai cum să le susții autonomia, trebuie mai
întâi să ai încredere în ei.”), autonomia (adică profesorul să paseze
autonomia de la el, la cel care învață, ceea ce „în educația din România
este un mindset foarte greu de schimbat”, spune Oana, „pentru că
profesorii uneori au tendința să controleze mult din experiență și să
lase puțin la copii”), spațierea (o lecție să nu cuprindă prea multe
concepte îngrămădite, iar copiii să nu stea mai mult de o oră într-o
lecție sau poate mai puțin dacă sunt mai mici), interactivitatea și
colaborarea.
Ce a fost diferit față de alte experiențe de
voluntariat, cum ar fi ajutat copii bolnavi sau plantat copaci, spune
Răzvan, a fost că s-a bazat pe domeniul său de expertiză, pe ce îi place
să facă. „Cred că am ajuns după măcar 10 ani în domeniul ăsta, la niște
lucruri pe care putem să încercăm să le dăm înapoi. Asta vine din
vocație și din pasiune pentru că ne place learningul și e o chestie
faină că putem să dăm înapoi.” 
Nou a fost și să fie față în față cu
niște profesori care ar trebui să aibă înțelegere superioară asupra
anumitor lucruri pe care încercau să-i învețe. A existat la un moment
dat îndoiala asta: „Bine, dar noi suntem experți în învățarea adulților,
oamenii ăștia sunt experți în învățarea copiilor. Noi mergem și-i
învățăm pe ei cum să învețe mai bine copiii. Oare suntem în postura
asta?” Și-au asumat, iar faptul că au avut alături un profesor ca
sprijin i-a ajutat.
La webinar au participat 2.000 de oameni, ceea ce
arată „clar că era un interes foarte mare de la profesori și că sunt
foarte mulți care au aceleași provocări”, spune Oana. Crede că a fost și
o oportunitate pentru profesori de a mai atenua din presiunea care
venea spre ei în perioada aia.
„Era o presiune și cred că încă
există, că dacă 40 de minute durează ora la clasă înseamnă că în digital
tot atâta trebuie să dureze”, spune Răzvan. Ei le-au spus că e
imposibil să înghesuiască aceeași materie într-un mediu în care
interacțiunea este mult limitată, dar au înțeles și presiunea la care
sunt supuși profesorii din partea ministerului, care le transmite că
acelea sunt clasele, acela e programul, ar trebui să funcționeze la fel
și în digital.
Oana, care a făcut mulți ani diferite tipuri de
voluntariat, astăzi nu l-ar numi neapărat un act de curaj, „dar cu
siguranță l-aș numi un efort un pic mai mare decât simțeam că fac acum
5-10 ani, când o făceam și egoist, fără să-mi dau seama. Un efort, o
contribuție extraordinar de importantă, dar efortul se simte puțin mai
mare decât anul trecut.”
Pentru Răzvan, voluntariatul pentru fundație
a fost o extensie a muncii lui, iar asta i-a amintit de ce spune
cercetătoarea Sonja Lyubomirsky în cursul The Science of Well-Being, că
„una din cele mai mari surse de fericire este faptul că îți poți folosi
character strengths. Se încadrează acolo. E o modalitate de a-mi duce
munca din learning într-o sferă un pic diferită.”
Ai ajuns la finalul raportului nostru de activitate pe anul 2020. În fiecare poveste din raport – a copiilor din programele noastre educaționale, a partenerilor noștri strategici, a mentorilor, voluntarilor și a echipei noastre, am încercat să îți transmitem mesajul nostru despre CURAJ - care a fost și rămâne o sursă de energie pentru viitor! Îți mulțumim că ai parcurs întreaga colecție de povești despre programe și inițiative care încearcă să aducă o schimbare pe termen lung. Noi, la UiPath Foundation, continuăm să fim prezenți în viețile copiilor pe care îi susținem, să îi ajutăm să își descopere și să își fructifice potențialul și să ne asigurăm că fiecare copil sau profesor are acces la oportunități de învățare de calitate pentru a putea visa la un viitor mai bun. Te invităm să rămâi alături de noi și de poveștile incredibile despre curaj din comunitățile noastre. Pentru a afla mai multe despre noi și inițiativele noastre, ne găsești aici:
